Localitatea are o existență milenară, fiind cunoscută încă dinaintea cuceririi Daciei, amintită de Herodot, Pliniu, Titus Liviu şi este una din cele mai vechi localități cu tradiție în exploatarea metalelor prețioase din Europa. Primii locuitori ai acestor meleaguri, scito-agatârşii şi geto-dacii, pe lângă munca câmpului se ocupau şi cu extragerea aurului din albiile râurilor Mureş (Maris) şi Arieş (Aurar), de pe toate văile mai mari, sau mai mici din Munţii Metaliferi. Herodot, marele istoric grec supranumit „părintele istoriei”, spunea că pe malurile râului Maris locuia poporul Agatârşilor, din neamul Sciţilor, care se desfăta în aur şi podoabe. Acelaşi autor mai scrie: „Geţi sunt cel mai viteaz, cel mai uman şi mai drept popor al tracilor”. Aceste popoare realizau obiecte de lux şi podoabe pe care le exportau până în nordul Europei. A fost înființată de către romani în timpul domniei lui Traian ca oraș minier cu coloniști din Iliria. Roşia Montană este atestată1 documentar din anul 131, când purta numele de Alburnus Maior. Primul document în care s-a specificat acest nume este o tablă din ceară ce datează din 6 februarie 131.Istoria localitatii Roşia Montana este strâns legata de istoria exploatarii zacamintelor aurifere (spalarea nişipurilor aluvionare şi extractia minereului aurifer). Primele atestari ale acestei activitati sunt atribuite purtatorilor culturii Decea Muresului (2800 – 2500 î.Chr.).
OBIECTIVE TURISTICE
MONUMENTE ISTORICE
Dealul Cetății este probabil cea mai importantă mărturie istorică, aici putând încă fi observate galeriile şi puțurile din fostele mine romane. Se află la aproximativ o jumătate de oră de mers din centrul comunei. Aici s-au găşit 25 de table cerate care atestă existența milenară a oamenilor în aceste locuri. Cea mai importantă este placa nr. XVIII, singura pe care este trecută data 6 ianuarie 131 d.C. şi denumirea de Alburnus Maior. A fost descoperită în anul 1854 şi în prezent se află expusă în Muzeul Mineritului din incinta fostei exploatări miniere. Este şi locul amplasării cetății Alburnus Maior. Cetatea Alburnus Maior se află pe Dealul Cetății în apropierea fostelor exploatări romane şi a reprezentat punctul de apărare al localității şi ale exploatărilor aurifere. Aici, arheologii au descoperit locuințe, morminte, unelte pentru minerit, multe inscripții în limba greacă şi latină şi 25 de table de ceară. Majoritatea din descoperirile arheologice pot fi văzute în Muzeul Mineritului. Muzeul Mineritului se află în apropierea fostei exploatări miniere. Aici pot fi vizitate fostele galerii romane, formate din tuneluri lungi de zeci de kilometri, pot fi văzute monumente istorice şi unelte pentru minerit, găşite de arheologi în ruinele fostului oraș, şi construcțiile foloşite pentru separarea aurului de piatră, numite „șteampuri”. Acestea erau alimentate de lacuri artificiale de acumulare numite „tăuri”.
Muzeul Mineritului Roşia Montană a fost înfiinţat de Exploatarea Minieră Roşia Montană, sub coordonarea inginerului şef Aurel Sântimbrean. Muzeul a fost creat din dorinţa de a lămuri curiozitatea turistului asupra modului în care erau exploatate zăcămintele aurifere în trecut. Muzeul Mineritului este compus din două secţii, una în aer liber şi cealaltă într-o clădire special amenajată. Sunt expuse diferite instalaţii de prelucrare a materialului aurifer, de măcinare a minereului, fotografii care ilustrează tehnici şi tehnologii de extragere şi prelucrare a aurului în zona Roşia Montană şi reţeaua subterană de galerii săpată în perioada ocupaţiei romane din Dacia. Vizitatorul poate vedea macheta unei galerii cu accesorii, lapidariul, casa ustensilelor şi a stemparului. Casele de patrimoniu fac parte din valoarea Rosiei Montane, ele prezinta modul cum se traia la Rosia Montana in perioadele infloritoare. Cateva exemple elocvente in acest sens sunt prezentate mai jos.
Casina se afla in Piata. Casina avea o sala mare decorata cu oglinzi venetiene, era locul unde se organizau cele mai mari baluri din comuna.Casina a fost in proprietatea familiei Barta si avea mai multe Sali asemenea unui palat. Existau Sali de poker, biliard si alte jocuri de noroc.
Casa Egylet – cladirea este foarte veche, temelia datand chiar din anul 1700.
Casa Kovacs – dateaza din anul 1870, timp de 90 de ani casa a gazduit un atelier de croitorie, cu cele mai bune produse.
Casa Cosma – are o inscriptie pe fatada care indica anul 1854 ca data de constructie.
Casa Cioara – este deosebita prin faptul ca la constructia nivelului superior a fost folosit lemnul. Aceste doua case, Casa Cosma si Casa Cioara sunt unite printr-o poarta zidita.
Palatul Ajtaj – o cladire masiva care pare sa fi fost locuita de familia administratorului targului care se tinea langa acest ,, castel”. La palatul Ajtaj se faceau tranzactii cotidiene de cumparare- vanzare a cantitatilor mici de aur descoperite
„Palatul Urban al Rosiei” – Casa Fatada – adevarata emblema a Rosiei Montane, ridicata de Anna Neimerin 1854, conform placii comemorative in limba maghiara.
Casa Szekely construita in anul 1876. Poate fi considerata cea mai impozanta cladire de factura urbana a pietei.
Casa Henzel – construita in anul 1861 si extinsa in 1900. Sub invelisul decoratiilor eclectice ascunde doua cladiri distincte, iar sub acoperis inca se pastreaza una din sarpantele originale, acoperite cu sindrila.
Casa Anca – pastreaza cele mai multe elemente originale de arhitectura si mobilier de epoca.
Scoala Romaneasca – dateaza din anul 1905 si este construita in stil eclectic.
Scoala Germana – dateza din perioada anilor 1830- 1850 si are pe fatada ornamente construite din stuc.
Casa David – construita in anul 1831 pastreaza feroneria originala fabricata la Rimetea si are o poarta in stil sasesc.
Casa Ciura – construita in 1825. Casa era folosita ca resedinta principala a familiei si pastreaza si azi feroneria originala de la ferestre, feronerie confectionata la Rimetea in anul 1831.
Casa Oprisa – construita in anul 1850. Casa era folosita pentru gazduirea oaspetilor.
Casa de miner aurar (anul 1830) – Casa veche din secolele XVIII-XIX (monumente de arhitectură populară
Monumentul Eroilor Români din Primul Război Mondial. Obeliscul este amplasat în centrul localității şi a fost ridicat în anul 1925, în memoria eroilor români căzuți în Primul Război Mondial. Monumentul, cu o înălțime de 4 m, este alcătuit dintr-un postament din beton, pe care se înalță soclul şi obeliscul în formă de piramidă, care are în terminație 3 cruci. Împrejmuirea este aşigurată de un gard din plasă de sârmă. Pe fațada monumentului se află un înscris comemorativ: „1914-1918/ Închinare lui Dumnezeu/ Cinstire eroilor neamului“.
Muzeul de istorie al mineritului. Prima casa restaurata de RMGC în Rosia Montana si transformata în Muzeu de Istorie a Mineritului.
MONUMENTE NATURALE
Pe raza comunei Roşia Montană se află doua situri geologice protejate, declarate monumente ale naturii: Piatra Corbului şi Piatra Despicată. Piatra Corbului se află în sudful comunei la aproximativ o oră de mers, pe versantul sudic al Dealului Cârnic. Rezervația geologică ocupă o suprafață de 5 ha, la altitudini cuprinse între 950 şi 1100 m şi deține acest statut din anul 1969.Formațiunile ocrotite sunt iviri maşive de andezite, ce au luat forma unei cetăți în ruine sau a capului unui corb, de unde şi denumirea. Stâncile sunt supuse unui proces intens de modelare şi dezagregare. Crestele stâncilor sunt presărate cu ace şi turnuri ascuțite şi surplombe imense ce indică locurile de unde pe parcursul timpului s-au desprins blocuri imense de rocă. Numeroasele excavații din stâncă indică locurile vechilor galerii romane, astăzi distruse. În apropierea Pietrei Corbului, între Dealul Cârnic şi Dealul Cetății se află altă formațiune geologică protejată, numită Piatra Despicată. Este formată dintr-o stâncă imensă, separată de sol şi formată dintr-un tip de rocă nemaiîntâlnit prin acele locuri. Proveniența stâncii este necunoscută. Legenda spune că ar fi fost scăpată acolo de un uriaș ce o transporta pe brațe peste Munții Apuseni cu mii de ani în urmă. Principalele elemente de patrimoniu imaterial din Roşia Montană, sunt: istoria dezvoltării comunităţii – cu diferite personalităţi locale implicate in minerit (A.Gritta care a descoperit după un vis pe care l-a avut – o cantitate mare de aur şi a construit mai tarziu 7 biserici) sau care s-au implicat in diferite evenimente social-istorice ale vremii (Ioan Oargă – Cloşca, născut la Cărpiniş şi erou al Răscoalei de la 1785).
OBICEIURI ŞI TRADIŢII POPULARE ŞI RELIGIOASE
Legenda Întemeierii Roşiei spune că aurul a fost descoperit prima dată în zonă de către o femeie pe nume Cotroanţa care venea cu caprele pe un deal numit Chernic. Aici a găşit un bulgăre care strălucea la soare şi şi-a dat seama că e de aur. Una din fostele galerii din apropierea Tăului Mare a primit numele Cotroanţa. Tradiţiile şi obiceiurile populare şi religioase ,Ziua Minerului, de Sf. Barbara, in luna august, Ziua Repornirii Şteampurilor – in martie, Hramurile bisericilor, sărbătorile religioase, etc. s-au stins sau sunt pe cale să se stingă din cauza dispariţiei păstrătorilor lor, adică a depopulării accentuate. In ceea ce priveşte poveştile şi legendele cu valve, cea mai bună modalitate de conservare ar fi culegerea lor de la localnici şi publicarea lor intr-un volum pentru a le putea face cunoscute unui număr cat mai mare de oameni. Şi celelalte opere literare ar trebui reeditate şi comercializate in comună pentru că impactul şi succesul lor la public ar fi cu atat mai mare.Acestea pot fi reinviate in cadrul unor evenimente culturale nou-create in Roşia Montană care să le promoveze (cum ar fi ziua de 18 martie, prima zi in care se puneau in funcţiune ştempurile in fiecare an). Roşia Montană este un loc al poveştilor. Printre localnici circulă fel de fel de poveşti despre morojniţe şi vâlve. Morojniţele se cred a fi nişte fiinţe ce după miezul nopţii se dau de trei ori peste cap şi se transformă într-un animal asemănător cu veveriţa şi care fură laptele de la vaci. Vâlvele se cred a fii nişte stafii care pot lua diferite forme şi trăiesc în fostele mine şi se arată din când în când localnicilor. Se spune că o mină fără minereu este părăşită de valve.
« Morojnietele fura laptele de la vaca. Merg noaptea, dupa ora 12, se dau de trei ori peste cap, se transforma într-un animal, iepuri, vulpi, soareci, veverite, Mîndra Mariuta… E foarte periculos. De omori o Mîndra Mariuta cu maşina… Îi ca o veverita, dar are coada foarte stufoasa, foarte grosa. Daca o omori sau o ranesti… cît rau îti aduce în casa! Nu stiu cum, da’ io ma feresc. Şi morojnetele baga o furculita în podu pivnitei, pun o oala jos, şi ele merg şi sug şi pe acolo picura lapte pîna îşi umplu oalele. Ele stiu cînd se umplu, dimineata, şi pleaca. Dar vaca muscata de morojniete veci pururi nu mai da lapte. Şi ca sa le stîrpesti, pe grinda din graj tre’ sa pui un fus cu lîna şi atunci torc toata noaptea, nu mai au treaba cu vacile. Aia îi slabiciunea lor, torc toata noaptea şi cum se crapa de ziua pleaca, fug. Au fost şi ranite multe, ca stai la pînda şi le tai cu coasa, ele se tîrasc pîna afără, se dau peste cap şi în cealalta zi le vezi care merg la dispensar cu rani exact pe zona pe care ai taiat-o. Stie oricine care are vaca, mai ales batrînii. Este aici la o curba o casa şi în casa aia stă cineva care face lucruri din astea. »
Mai exista cateva personae care pastreaza amintiri frumoase legate de sarbatorile importante:
“Enoriaşii asistau la slujbele desfasurate în Saptamâna Mare în diferite biserici din Roşia, iar în Vinerea Mare odata cu momentul evocarii mortii lui Iisus, totul lua o amploare deosebita. La biserica catolica de pilda, câtiva barbati echipati într-un gen de uniforme pazeau cu lanci în mâini mormântul şimbolic al lui Iisus, amenajat în stânga altarului, actiunea încheindu-se în noaptea de Înviere. În mod traditional, în noaptea respectiva roşienii aşistau la slujba şi aveau cu ei cosuri cu alimente (cozonac, friptura, vin) care erau sfintite de catre preot. Acestea erau consumate apoi acasa în prima zi de Paste, în cadrul restrâns al familiei. În urmatoarele doua zile însa, locul sarbatorii individuale este luat de petreceri comune de mai mare amploare desfasurate (daca vremea era favorabila) pe dealuri spre tauri. Femei, barbati şi copii însotiti de muzicanti petreceau mâncând, bând şi dansând. Cornenii denumeau jocul din ziua a doua a Pastelui „puisor”.Conform celor afirmate de unii informatori, se obisnuia cu aceasta ocazie (ca şi de Craciun) sa se traga focuri de arma sporind astfel harmalaia. Producerea de zgomote puternice îşi poate avea originea în credinta ca astfel erau alungate orice duhuri rele.Un obicei preluat de la populatia de etnie maghiara, dar îmbratisat de catre toti locuitorii comunei, este stropitul cu parfum sau cu apa al fetelor de catre flacai (a doua zi de Paste) şi al flacailor de catre fete în ziua urmatoare.Stropirea era precedata de o mica poezie: Am fost în gradina Am vazut o floare Am vrut s-o iau Sloboda e oare ?” “De la populatia maghiara provine denumirea unei petreceri populare desfasurata sub forma unui picnic la iarba verde de 1 mai: „majalis”, la care participau mai ales tinerii dar şi cei mai maturi.RoşieniI petreceau în dans şi în voie buna ziua de 1 mai, care sub numele de Armindeni marca debutul primaverii în diferite regiuni ale tarii. Despre aceasta s-a spus ca reprezinta o sarbatoare de primavara dedicata atât activitatilor pastorale şi agrare cât şi sanatatii şi veseliei oamenilor.În Corna, unde activitatile agro-pastorale aveau un rol mai important, o petrecere şimilara avea loc în momentul când urcau vitele la munte (aproximativ în aceeaşi perioada cu majalisul Roşian). Însotiti de muzicantii platiti de catre flacai şi de barbatii casatoriti, cornenii jucau pe melodiile interpretate la acordeon, fluier (mai recent taragot, clarinet) o serie de dansuri ca „tarina” (o învârtita) sau ceardas. Astfel de petreceri populare cu joc, erau denumite „zvârdoc”, “9O sarbatoare religioasa sobra, celebrata cu piosenie de enoriaşii din Roşia Montana era constituita de sarbatoarea Adormirii Maicii Domnului, când de la biserica greco-catolica ctitorita de Mickael Gritta, cu hramul Adormirii Maicii Domnului se pleca în proceşiune. Purtând în fata Icoana Preacuratei şi praporii, localnicii conduşi, ani de zile , de o batrâna cucernica (pe nume Nicuto), porneau spre manastirea Lupsa cântând cântece religioase. Soşiti în curtea sfântului locas, roşienii dimpreuna cu motii soşiti din alte sate şi comune se spovedeau într-un sopron improvizat şi audiau slujba în biserica manastirii. Negustori cu pepeni şi cu diferite alte fructe îşi ofereau marfa celor osteniti de drum.”
Dat fiind specificul mineresc al urbei, este lesne de înteles de ce ziua de 4 decembrie, când calendarul ortodox o celebreaza pe Sf. Varvara – patroana minerilor, era serbata în mod deosebit. “Îmbracati de sarbatoare, roşienii asistau la slujba dedicata acesteia. La biserica romano-catolica de pilda, unde se afla şi o statueta a Sf. Barbara (cum este denumita de catre maghiari), dupa slujba, barbatii şi femeile prezente cântau la unison un cântec prin care solicitau sprijinul acesteia:
„Sânta Barbara, stapâna vailor Ruga minerilor du-o în ceruri Unde este Iisus Împarat …etc.”.
În duminica cea mai apropiata zilei de 4 decembrie, în familiile de mineri avea loc câte o petrecere.. Apropierea Craciunului era motiv de mare bucurie pentru toti, dar mai ales pentru copiii care „ieseau ciurda la colindat”. Grupati în cete, copiii dar si flacaii, porneau în seara de ajun cântând pe la case colindele traditionale: „O ce veste”, „Trei crai”, „Viflaim” (dupa cum erau denumite în zona). Echipati cu câte o stea cu cinci colturi mestesugit facuta ca sa se învârteasca sau cu câte o casuta decorata cu fotografii cu subiect religios si având în interior câte o lumânare, strabateau comuna pâna spre miezul noptii, fiind rasplatiti fie cu prajituri, fructe sau bani, fie cu bautura (doar în cazul adultilor). Un obicei, care pare a se fi pierdut în ultima vreme, îl reprezinta Ceata Irozilor. Îmbracati în costume viu colorate, constând din haine lungi, pantaloni rosii, purtând coroane si sabii, acestia puneau în scena o mica sceneta despre evenimentele legate de nasterea Mântuitorului. În Corna unde era cunoscut sub numele de „Craii”, obiceiul avea o componenta aparte, pe care o regasim la un mare numar de cete de colindatori din diferite zone ale tarii. Mă refer la practica de a desfăsura a doua zi o petrecere împreuna cu fetele din sat, cu participarea unor muzicanti platiti din fondurile cetei. Noaptea de Anul Nou constituia un nou prilej pentru tineri de a desfasura jocurile traditionale cu masti. În mentalitatea arhaica, sfârsitul si începutul unui an reprezenta un moment extrem de primejdios, în care omenirea era amenintata de pericolul ca timpul sa se sfârseasca, fara a fi reînnoit într-un nou ciclu. Se impunea asadar o recreare simbolica a situatiei de haos ce ar fi favorizat repetarea cosmogoniei. Operatiune având asadar ratiuni similare celor care au determinat aparitia fasingarilor, jocurile cu masti erau mai putin utilizate în zona. Jocul caprei, denumita pe aici „turca”, se desfasura individual, fara a fi integrat vreunui alai. Astfel, câte un flacau acoperit de o blana de oaie juca capra „în picioare” marcând ritmul prin clampanitul botului, colindând deopotriva pe la case cât si pe la cârciumi. O informatie furnizata de una dintre batrânele Rosiei, dar neconfirmata înca dintr-o alta sursa, se refera la un obicei desfasurat pâna la izbucnirea celui de al doilea razboi mondial, si care consta în constituirea unor cete de mascati care colindau în seara Anului Nou. Având masti din cârpe si haine adecvate rolului asumat de fiecare (urât, popa, tigan), acestia ar fi jucat pe la casele oamenilor din Rosia, încumetându-se, la adapostul mastii, sa glumeasca dosind din lucrurile gospodarilor. Mai recent par a fi patruns în Rosia, de prin satele învecinate, obiceiuri augurale ca buhaiul sau sorcova. Obiceiurile legate de evenimentele din ciclul vietii au cunoscut si ele o serie de mutatii în ultimul secol. Acestea au fost însa de mai mica amploare, forta traditiei fiind în general mai puternica în acest domeniu, comparativ cu obiceiurile conexe sarbatorilor calendaristice. Ceremonia botezului copiilor se desfasoara în zona într-un mod extrem de simplu, constând doar dintr-o slujba religioasa desfasurata la biserica si în cadrul careia chiar si copiii ortodocsi nu sunt cufundati în cazan, conform traditiei acestei confesiuni, ci doar stropiti, ca în ritualul catolic. Faptul se datoreaza, foarte probabil, influentelor provenite de la celelalte confesiuni cu care ortodocsii convietuiesc de secole în zona, ca si în restul Transilvaniei. Aici slujba de botez este de regula urmata de o mica petrecere în familie, dar care nu e punctata de nici un fel de momente rituale (augurale), cum este de pilda „scalda de mir” în sudul tarii.Cea de-a doua mare etapa din viata omului, nunta, este marcata de obicei în spatiul rural românesc de un numar relativ mare de rituri de trecere, menite sa asigure un debut cât mai favorabil pentru noul cuplu. În Rosia Montana, unde au predominat din cele mai vechi timpuri elementele de cultura oraseneasca, situatia este oarecum diferita, dupa cum vom vedea în continuare. În cele mai multe cazuri flacaii se casatoreau dupa efectuarea stagiului militar, iar fetele în jurul vârstei de 18-22 de ani. Exceptiile cauzate fie de motive personale, fie de împrejurari istorice specifice, cum ar fi razboiul nu au fost însa niciodata satirizate de public, asa cum ne este semnalata în alte zone practica strigatului peste sat sau a „matahaielor”.Diversele festivitati si petreceri populare mentionate anterior reprezentau tot atâtea prilejuri de cunostinta pentru tinerii si tinerele Rosiei. În cazul cornenilor, unde pasunatul vitelor avea o pondere mai importanta, trebuie sa adaugam printre acestea si munca împreuna la fân. De asemenea, nu putem omite clacile de ales penele de pasari pentru perne, desfasurate iarna la casele fetelor si pigmentate de prezenta flacailor, care întretineau buna dispozitie prin diverse glume. Chiar daca prelucrarea firelor textile nu se numara printre activitatile principale ale gospodinelor din localitate, sursele bibliografice relateaza despre desfasurarea unor sezatori, de la care nu lipsea însa o încarcatura erotica. Astfel fetele care scapau fusul, nu-l primeau înapoi decât cu conditia sa-l sarute pe baiatul care îl prindea. Dupa ce tinerii hotarau sa se casatoreasca venea momentul petitului, în care aspectele sentimentale lasau de regula loc celor pragmatice legate de averea detinuta de familiile tinerilor. De obicei, flacaul însotit de parinti (sau de cea mai apropiata ruda) sosea la casa fetei, unde cerea mâna acesteia într-o discutie serioasa, fara nici un fel de adaos ritual. Daca apartenenta etnica si confesionala diferita nu pare a fi ridicat probleme deosebite cel putin în sec. XX, dovada numarul mare de familii mixte, deosebirea de avere si prestigiu social reprezenta o piedica destul de însemnata. Conform informatiilor furnizate de una din batrânele Rosiei (Szekely Vilma), „cei cu casa de piatra nu prea se casatoreau cu cei cu casa de lemn”. Prin casa de piatra se întelegea, desigur, casele mari înconjurate de garduri de zid si aparate de porti monumentale (asa cum erau de pilda gospodariile minerilor înstariti). Nu putine dintre acestea aveau transpuse în zidarie elemente de prestigiu, cum era de pilda sigla minereasca: cele doua ciocane încrucisate plasate pe pereti sau la poarta. Aceeasi informatoare sublinia faptul ca
„laturenii si viniturile trebuiau sa fie foarte dibaci ca sa fie primiti între mineri”.
Revenind la momentul petitului, trebuie sa amintim ca aici era fixata si zestrea fetei, care consta de obicei din: aur, mobilier, textile de interior. Desi s-au înregistrat si unele cazuri în care acestea erau înzestrate cu roti de steamp, ele nu erau frecvente, caci pentru cele mai multe familii, instalatia respectiva constituia unica sursa de venit. Tot acum se stabilea si data nuntii, ce era precedata cel mai adesea de logodna constând de regula dintr-o petrecere în familie, ce dadea un caracter semioficial legaturii. Nunta avea loc dupa un interval de timp variabil, de pâna la câteva luni, în care membrii viitorului cuplu trebuiau sa participe împreuna la baluri „caci altfel se strica tomneala”.De obicei, sâmbata avea loc cununia civila la primarie, iar nunta ce se desfasura a doua zi era impregnata de un puternic caracter urban, fiind lipsita în Rosia Montana „de întregul alai de obiceiuri ce caracterizeaza acest moment în zonele rurale. Nuntasii erau cu totii îmbracati în haine „nemtesti” de sarbatoare. Mirele purta costum negru foarte elegant, iar mireasa rochie alba cu voal, dupa ultimele tendinte ale modei. Mirele însotit de rudele sale si de nasi (de regula mai multe perechi), porneau de dimineata spre casa miresei. De aici tinerii miri însotiti de alaiul rudelor si nasilor mergeau la biserica, unde dupa slujba obisnuita, preotul îi cununa religios. Petrecerea se desfasura în functie de averea celor implicati fie acasa, fie la o sala închiriata denumita „prenzitoriu”, cu participarea unui numar variabil de persoane. Nu dura mai mult de o noapte si nu exista traditia de a se da „dar”, singuri nasii obisnuiau sa-i ajute pe tinerii casatoriti cu diverse sume de bani. În Corna acestui eveniment i se conferea o amploare mult mai mare. În saptamâna premergatoare, tânara pereche însotita de „fratii de mire” – prietenii acestuia – invitau pe gospodari la nunta, cinstindu-i dintr-o plosca de lemn. Pregatirile debutau propriu-zis miercuri, când se puneau la copt prajiturile, continuând apoi joi si vineri, când se taiau porcii din care se preparau aperitive: maiete (lebar), toba, precum si sarmalele si friptura ce urmau a fi servite la masa. Cel mai adesea masa mare avea loc la cort, dar în ultima vreme tot mai mult este preferat salonul. Exista un „conducator” al nuntii denumit vornic, care avea grija ca totul sa se desfasoare conform traditiei. El îl însotea pe mire la nasi si la mireasa, conducând apoi tot alaiul la biserica. Pe vremuri se alegeau mai multi nasi (8-10), doar doi fiind considerati aici „principali”, bucurându-se de cel mai mare respect. Acestia daruiau tinerei perechi fie bani, fie servicii de vesela. Înainte de cel de-al doilea razboi mondial înca mai puteau fi întâlniti în Corna miri în costum popular. Astfel mireasa purta camasa si catrinta iar mirele, camasa cusuta si laibar. Tot atunci se obisnuia ca dupa ora 12 sa se desfasoare jocul miresei, în cadrul caruia toti cei care voiau sa danseze cu aceasta puteau s-o faca platind în schimb o taxa (suma de bani). Zestrea miresei era transportata cu carul cu boi la casa unde urmau sa locuiasca tinerii casatoriti.